Self · Thoughts

Stai sau Hai?

M-am invățat așa de mult să lucrez de dimineață până seară, să caut să ating productivitatea la cote maxime, să fiu în controlul timpului meu astfel ca nicio secundă să nu fie pierdută pe lucruri ce nu s-ar adăuga la bagajul eficienței mele, încât mă cuprinde o stare de anxietate atunci când ma suprind stând, neavând un plan concret, neștiind care e pasul următor din zi, săptămână, sau lună. Eu nu sunt așa, îmi zic. Eu sunt persoana aceea care are o agendă zilnică, un calendar și câteva reminders puse pe telefon să mă asigur că nu îmi scapă vreo sarcină din maldărul de liste pe care mi le fac în cap și pe hârtie, dar parcă tot nu e de ajuns pentru câte idei îmi străbat mintea.

favicon__1_

Acum, neavând teme, deadline-uri și examene de care să îmi fac griji, am idei. Idei multe pe care vreau să le materializez. Să le dau viață, să le văd în acțiune și să mă bucur de succesul lor. Productivitatea dă dependență, deși te scoate din zona de confort. Cum îi spuneam unei dragi prietene acum câteva zile, odată ce ai experimentat cum e să ieși din zona ta de confort, devii dependent de acea senzație. Vrei mai mult. Și mai mult. Ce te faci când ajungi să vrei atât de mult încât dorința se transformă în anxietate atunci când corpul îți spune “stai”, dar mintea îti spune “hai”? E o dilemă ce te roade, te afectează și nu știi cum sa o rezolvi. Între stai și hai, m-am trezit confuză și neliniștită. Cedez corpului sau îi fac pe plac minții? Găsesc un consens între cele două și le împac ca pe niște îndrăgostiți ce fac compromisuri? Simt că pot alege doar o extremă, căci oboseala resimțită dupa un an de depășiri de limite mă face prea lentă în a gândi o soluție. Poate ăsta e semnalul că ar trebui să mă odihnesc. Venind dintr-o expunere la o cultură axată pe idei de “grind, hustle, and work”, poate să îmi amintesc valori europene precum italianul “dolce far niente” este ceea ce îmi trebuie la momentul actual. Simt că pot și vreau multe, dar în același timp simt că viața e facută din capitole care au nevoie de pauze de respiro între ele. E ca o renaștere a noastră. Trăim o viață, dar ne renaștem în ea de câte ori avem nevoie de schimbare și puterea unui nou început. Productivitatea dă dependență, dar cum altfel o menținem decât prin pauze în care facem curat în gânduri, planuri, liste și idei?

favicon__1_

De azi, mă bucur de timpul rămas fără obligații, termeni limită și micromanagement. Au și vacanțele rostul lor. Dacă aș rămâne constant în atitudinea de muncă și trudă, ce ar mai rămâne din mine? Aș înnebuni. M-aș transforma într-un “human doing” dintr-un “human being”. E și ăsta un mod de viață. Dar nu pentru mine. Am decis. E amuzant că tot eu m-am făcut să îmi dau seama de acest lucru. Jurnalele vechi au și ele rostul lor, mai ales când îți dezvăluie poveștile spontane și rebele ale unei puștoaice de 17 ani care nu avea nicio grijă pe lume decât trăirea momentului povestit cu atât patos paginilor date cu parfum. Din în când în când ar trebui să mă întorc la adolescenta din mine, chiar dacă acum am 20 de ani și un drum de croit în viață. Cred ca de asta devin adulții așa cum sunt etichetați, probabil că nu mulți au jurnale care să le reamintească de cum se bucurau de frumosul vieții în anii în care nu aveau facturi de plătit și gândul la carieră încă nu îi apăsa. Nu e trist?

favicon__1_

Nu vreau să cad în această capcană, mi-aș nega pe deplin valorile și aspirațiile în viață dacă aș deveni una din milioanele victime ale sistemului și rutinei zilnice. Vreau să port în mine entuziasmul și farmecul adolescentin cât voi fi pe acest pământ, tocmai de aceea e important să îmi găsesc momente de respiro. Momente în care nu datorez nimănui nimic, doar mie plăcerea de a mă bucura de viață, cu tot cu platitudinea ei în clipe în care poate ar trebui să îmi ascult corpul ce îmi șoptește să mai stau, să iau o pauză. Să mă afund în patul cald și primitor, să mă las transpusă în altă lume de paginile unui roman de dragoste, să merg cu autobuzul lăsându-mi imaginația să creeze povești în timp ce mă uit pe geam, să întorc un zâmbet fugitiv băiatului drăguț cu care am făcut contact vizual, să cobor cu o stație mai devreme doar ca să mă plimb observând și inspirându-mă din lumea din jur, să îmi iau o secundă din timp să îmi îmbrățișez părinții în loc să scriu un email de parcă s-ar termina lumea dacă nu îl trimit atunci, să îmi închid telefonul și să stau pe bancă în parc, contemplând lumea trecătoare, dar și natura ce mă înconjoară și să îmi dau seama că viața e făcută din momente, nu din liste de sarcini de îndeplinit. Gândindu-mă la asta, îmi dau seama că uneori trebuie să ne ascultăm corpul în locul minții.

Așa că aleg să stau.

Tori

favicon__1_

IMG_8445

2 thoughts on “Stai sau Hai?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s